Satul și țăranul român

Satul nu înseamnă doar uliţe umbrite de livezi şi case, cu ogrăzi atotcuprinzătoare şi nici nu înseamnă numai locuitorii satelor, oameni care se numesc ţărani; nume frumos care înseamnă suveran, stapân al pământului, om liber şi înăuntru şi înafară, adică om cu suflet minunat, cu credinţă în Dumnezeu şi care trăieşte şi munceşte, nu la comandă, ci dintr-o dragoste deosebită faţă de pămantul lui, de casa, de familia şi de satul lui, satul înseamnă, deci, un spaţiu bogat în tradiţii, în cântece şi datini, în hărnicie şi omenie, loc înzestrat plin de comori morale şi spirituale. Locuitorul adevarat al satului, săteanul, ţăranul, este un om cinstit, drept, cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine faţă de oameni. Acum, acest om trebuie căutat. Regimul (politic, n.r.) care a urât satul şi a dispreţuit pe locuitorii satului, adică pe ţărani, a urmărit nu numai demolarea satelor, ci în primul rând, şi, mai ales, demolarea sufletului, a frumosului chip al ţăranului român.(…)

Ceva s-a întâmplat cu noi, nu numai cu ţăranii ci şi cu muncitorii şi intelectualii. Nu ne mai regăsim, câteodată nu ne mai recunoaşte nimeni, ni se pare că noi nu mai suntem noi. Ţăranul nu mai are chipul frumos şi măreţ de ţăran. Muncitorul nu mai are chipul luminos şi dârz de muncitor. Cărturarul parcă nu mai are chipul nobil şi spiritualizat al omului care şi-a subţiat şi purificat făptura prin studiu, prin cugetare, prin muncă. (…) ,,Până ce este ziuă,” după cum a zis Mântuitorul lumii, cu privirea îndreptată spre Dumnezeu, să lucrăm în strânsă unitate pentru refacerea vieţii noastre dinafară, dar şi pentru refacerea noastră cea dinauntru, pentru refacerea satelor, oraselor, a ţării, dar mai ales pentru refacerea gândirii noastre, a sufletului şi vieţii noastre morale, spirituale, intelectuale şi sociale.

 

CITEZ SURSA: Blogul Vatra Satului, Arhiepiscop Justinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului.

VIATA RELIGIOASA IN SATUL ROMANESC STRAVECHI

Taranul roman traieste intr-o cuprinzatoare viziune metafizica si religioasa. Viata sa este strabatuta de un bogat suflu mistic. Asezat la limita intre fizic si metafizic cu incalcari in ambele domenii, constient de aceasta asezare dramatica, taranul roman isi exercita fiinta pentru a depasi trecatorul din el. Traieste conditia materiala cu constiinta ca a ramane in ea inseamna a ramane in pacat. Pentru implinirea rosturilor sale superioare de om raspunde cu o intensa viata interioara si religioasa. Asezarea sa in lume si viata este in asa fel intocmita incat lupta pentru impacarea si castigarea unui prisos de bine in sensul soartei sale de ora, adica de fiinta spirituala.

Necuprinsul lumii acesteia, tainele tesute in fiece faptura, in fiece chip, in fiece act si trecere, tainele existentei sale insasi, il fac sa raspunda, il fac sa lupte pentru cucerirea sensului si sprijinului absolut: Dumnezeu.

Dumnezeu, pentru taranul roman nu este o idee ci o realitate vie, nu este dincolo ci este pretutindeni. Omul, pentru taranul roman nu este o expresie a pamantului acesta ci a cerului, a spiritului. Omul vine aici de la Dumnezeu si trebuie sa lucreze (asa cazut cum e) in sensul Lui.

Se intelege deci ca in satul romanesc stravechi, religia nu este o activitate in care socialul domina, nu este un fenomen care se produce mecanic in virtutea cine stie caror legi sociale. Religia aci este o adevarata si cea mai de seama activitate spirituala, loc de obarsie si desvoltare a tuturor fortelor de creatie ale taranului.

Activitatea spirituala si deosebitele forme pe care le ia in satul romanesc, sunt o expresie fireasca si necesara starii si soartei omului aci. Pe aceasta cale el isi alunga uratul (metafizic sau social), isi largeste conditiile de viata, sporeste creatia si se recreaza pe sine in sensul legilor sale originare.

Religia apare in viata satului nostru ca o expresie a nevoilor omului de a-si gasi o cale de impacare si stabilitate a existentii lui in lume. Legat de anumite legi, inconjurat de lucruri al caror rost nu-l stie deplin si de forte care il depasesc pana la nimicire, omul isi randuieste viata si invinge aceste conditii numai prin credinta sa si prin legatura cu Dumnezeu. Puterile sale de gand si fapta isi au origina in aceasta legatura.

Viata religioasa a satului cuprinde o seama de fenomene, care printr-o abstractie pot fi reduse la doua categorii: un sistem de reprezentari si unul de practici religioase care dau expresie concreta celor dintai. La temelia amandorura sta trairea religioasa, forta interioara care insufleteste si face cu putinta functionarea celorlalte doua.

O conceptie de viata, o reprezentare a lumii si ordinii care o tine, o determinare a sensurilor si cailor ce duc la cucerirea absolutului, toate acestea desigur intr-o dominanta crestina, iata in cateva cuvinte alcatuirea religiei in satul romanesc. Credinte si acte, trairi si sfortari practice, rosturi, sensuri si acte care transfigureaza, experiente care deschid ca pe o carte invatatura cea mai inalta si apropie tainele. Este in viata religioasa a satului romanesc stravechi, atata suflu, atata tumult, atata sens si bogatie, incat cu greu cercetatorul neavizat ar putea surprinde ceva din adancurile vietii spirituale, ci cu mult mai sigur va prinde aparente lipsite de continut.

Sa trecem acum spre formele care ingradesc aceasta viata, spre chipurile obisnuite si statornice ale acestor fenomene spirituale. Viata religioasa a satului capata chip in primul rand in biserica. Biserica este aci asezamantul traditional care organizeaza si indrumeaza viata religioasa. Sa vedem ce inseamna aceasta afirmatie.

Biserica este un asezamant traditional pentru ca inchide formal o experienta indelung repetata, o experienta de milenii. Cu toate ca biserica asa cum se infatiseaza astazi are un caracter oficial, de stat, ea se pastreaza dincolo de oficial in popular. Radacinile adanci aici sunt.

Biserica organizeaza si indrumeaza viata religioasa a satului. Prin aceasta voim sa spunem ca in rosturile sale esentiale si actuale, biserica raspunde religiozitatii, raspunde nevoilor interioare ale taranului si da totodata randuielile necesare promovarii spiritualitatii satesti.

Biserica satului privita in campul sau de activitate, are doua mari categorii de fapte. Pe deoparte este liturghia duminicala a carei randuiala are un caracter oficial mai pronuntat. Pe de alta parte sunt o seama de acte religioase care privesc viata omului in deosebitele sale varste si situatii specifice dela nastere pana la moarte si cele care apar in legatura cu casa si indeletnicirile sale zilnice. Acestea au o randuiala traditionala mai pronuntata si un caracter local mai arhaic.

Biserica de azi a satului, forma traditionala cu un continut de viata actuala, reprezinta functional viata religioasa si spiritualitatea satului. Ea organizeaza viata religioasa si promoveaza valorile ce-i apartin. Viata religioasa a satului romanesc are insa un cuprins mai mare decat acela aratat pana aci. Biserica insasi supravegheaza sau numai ingaduie o seama de credinte si acte, care desi nu au un caracter crestin, sunt apropiate ca natura. Este vorba de o intreaga serie de fapte religioase, mituri si practici, trecute in folclor sub numele de credinte si superstitii populare, iar in teologie sub numele de credinte si obiceiuri pagane.

O credinta neintemeiata a facut ca cercetatorii civilizatiei satesti sa dea o atentie deosebita credintelor si superstitiilor ca fiind in afara bisericii oficiale, ca avand un caracter cu adevarat popular. Cercetatorii folcloristi au ignorat in intregime rolul bisericii in viata religioasa a satului si taranului roman, asa cum bunaoara teologii inclina sa inlature tot ce este dincolo de dogma si ritualul crestin.

Aceasta deosebire tacuta in viata religioasa a satului, cercetatorii au putut fi inclinati sa studieze numai una din categorii de fapte, fiecare dupa pregatirea si sensibilitatea de care dispunea, ignorand cu desavarsire pe cealalta.

In realitate lucrurile stau cu totul altfel. Viata religioasa a satului romanesc nu poate fi determinata si inteleasa fara studierea totala a acestor fenomene. Desi pot fi deosebite mintal, cele doua categorii alcatuiesc in realitate un intreg, un organism cu o traditie de milenii. Viata religioasa a satului cuprinde in adevar biserica, cu expresia sa rituala cea mai obisnuita liturghia, dar nu o are oricum si niciodata gata, facuta oficial de catre stat. Biserica satului romanesc sta sub indrumarea oficiala (indrumare ce pare sa fie mai mult administrativa), dar viata ce o cuprinde ea, sensurile si ritmul ei ii dau un caracter particular ca unei fapturi aparte. Biserica satului fiind mai legata si mai adancita in viata, este mai adancita in sensurile locale traditionale; ea nu este straina de sensurile si chipurile sectorului pagan al vietii religioase satesti.

Exista cu adevarat in satul romanesc o categorie de fenomene religioase care nu fac parte din sistemul coerent de credinte si acte ale religiei oficiale. Ele sunt totusi expresia vie si nu mai putin organica ale aceleiasi atitudini firesti de adorare si respect pentru lucruri sfinte sau interzise, manifestata prin forme traditionale de cult. Este vorba deci de o viata religioasa mai bogata decat religia oficiala.

Pe langa notiunea de religie care cuprinde o sistematizare a credintelor (dogmei) si riturilor consacrate oficial, mai intrebuintam si notiunea de viata religioasa care are o sfera mult mai larga si care cuprinde toate fenomenele ce exprima in vreun fel ideea de sfintenie, toate credintele si actele corespunzatoare populare nu numai pe acelea cuprinse in sistemul religios general si oficial. Pentru sat, mult mai bogat ne vorbeste acest fel de a vedea lucrurile; viata religioasa a taranului, viata in care intra total pozitia crestina, inteleasa in acest fel este totodata si mai larga si mai specifica din punct de vedere etnic.

Aceasta largire a campului de cercetare a fenomenului religios in satul romanesc, pe cat este de rodnica pe atat este de necesara. Intinsul spatiu al mitologiei populare sta la dispozitia cercetatorului pentru complectarea studiului sau integral. O larga conceptie a universului, prin care taranul incearca sa imbratiseze cu gandul toata aceasta lume de a carei taina si frumusete se simte atras, o filosofie populara dintre cele mai bogate si interesante, fac parte din intregul religios al satului in care biserica locala traditionala conduce.

Sau, pentru a trece in categoria actelor, gasim in viata religioasa a satului o seama de rituri si ceremonii, asa cum e bunaoara ceremonia inmormantarii unde slujba religioasa crestina domina, dar unde o lume intreaga de credinte si acte rituale precrestine (in orice caz necrestine) de o straveche origine locala, sunt prezente si integrate organic in unitatea atat de complexa si variata a ceremoniei. Ritualul bradului, asa cum se obisnueste in Valea Jiului si Hateg, simbolurile ce le cuprinde, actele si evocarile ce se fac, desi nu sunt expresii ale bisericii care este prezenta, raman fapte religioase necontestate.

Ce s-a intamplat in realitate? Sau, cum este astazi aceasta realitate? In viata religioasa a satului romanesc oficialul si popularul sunt adanc intrepatrunse, uneori pana la inchegarea organica. Spiritualitatea locala straveche s-a adaptat formelor si sensului vietii religioase reprezentata de biserica, fara sa renunte la continutul si valorile sale, iar biserica oficiala s-a adaptat la conditiile si sensul traditiei locale fara sa renunte la ceeace ii era esential.

In concluzie: aceste doua parti ale campului de activitate religioasa alcatuiesc in sanul satului romanesc o singura unitate, un tot organic care metodologic vorbind, este nefiresc si nerodnic sa-l desparti.

CITEZ SURSA: Site-ul www.crestinortodox.ro